Desigur, toti stim Venetia: de la televizor, din carti, din povesti. Sa te afli insa pe canalele ei si sa privesti casele a caror intrare se termina in apa, e intr-un fel. In felul caracteristic doar Venetiei. Cazinoul are intrarea tot din apa, politia locala nu are masini parcate in fata ci barci, ambulanta galben fosforescenta trece la intervale regulate cu aceeasi sirena cunoscuta, taxi-urile pe apa au locurile lor de parcare. Vaporase mici, vaporase mari, barcute, yaht-uri, caiace, discoteci plutitoare, sufragerii plutitoare, gondole ( desigur ), aici totul pluteste. Un politist fluiera de pe margine un italiano aflat la carma unui mic yaht pe care doua blonde isi etaleaza nurii. Spasit isi pune tricoul peste pectorali si tatuaje. Politistul se linisteste. Noi nu. Absorbim Venetia prin toti porii. Aprovizionarea magazinelor se face pe apa, convoiul mortuar se duce pe canalele inguste, nuntile vin pe canalele mai mari. Pentru gondola nu ne tin buzunarele ( 100 euro jumatate de ora, inca 50 daca vrei sa-ti si cante la ureche gondolierul ), vaporasul autobuz insa e perfect la 2 euro jumatate. Ne varsam la capat, in Piata San Marco ( unde altundeva ?). Aglomeratie si porumbei, tarabe cu brizbrizuri, terase pe margine, turisti doborati de soare la umbra Palatului Dogilor. Verificam povestea porumbeilor obraznici: cumparam o clatita si ne asezam in mijlocul pietei. In jumatate de minut suntem acoperiti de porumbei: pe mana, pe cap, brate, picioare. Bataie pe clatita. Doar pescarusii in atac razant mai sperie columbofilia. Intelegem de ce disperarea gunoierilor din Venetia ( despre care auzisem la un Discovery Channel ) sunt porumbeii casapiti de pescarusi in Piata San Marco. In jur sunete, agitatie, fosgaiala, copii, mame, perechi, tati, japonezi cu aparate in toate gaurile, cozi la intrare oriunde vezi cu ochii si oriunde exista o intrare si peste toate caldura care iese din toate cotloanele. Riscam o terasa de pe marginea pietei. Desigur, pizza. Si spaghete. Pizza e cea mai buna dintre toate nu pentru ca e diferita ( ba’ chiar as declara malitios ca am vazut si cazuri mai fericite ) ci pentru ca e la mama ei. Tata se ocupa de spaghete. Mult mai bune acasa. Ramanem la ideea de pizza in Venetia si o luam incetisor la pas. Cand obosim, un colt de umbra se gaseste intotdeauna pe marginea vreunui canal. Cu picioarele balanganindu-le la cativa centimetri de apa, stam si fumam, sorbim o sticla de apa rece ( 1 euro pentru cine intreaba ), privim. Incercam sa simtim poezia si romantismul Negutatorului din Venetia sau poate chiar Romeo si Julieta. Nu reusim. Prea multa agitatie, prea multa zarva, prea comercial si la picioarele turistului totul. Gondolele prea kitch, discotecile plutitoare prea house, Venetia romantica e doar in carti si povesti. Si cu toate astea stam ore intregi bajabaind pe canale si cotloane. Intr-o mica piateta, intr-un colt, un mic mestesugar da un regal de lumanarele sculpate in diferite forme. Dupa zece minute de lume stransa in jur, micul artizan isi striga nevasta:” Maria, adu’ si vopseaua aia rosie”. Zambim. In tacere. In tacere ne ridicam si ne indreptam spre autobuzul plutitor. E deja seara si microbuz-ul hotelului ne asteapta. Nu am descoperit Venetia romantica ci Venetia turistica, subjugata euro-ului, vanduta pana in cele mai mici plasele. Si cu toate astea, Venetia are acel ceva care ne face sa ne promitem ca in mod sigur la anul vom veni sa stam in laguna cel putin o saptamana. Pa Venetia!
Aici galeria foto: https://goo.gl/photos/F2SivcAYGqxY2PHk9
