Una dintre cele mai frumoase amintiri din calatoriile pe te miri unde facute s-a petrecut pe drumul de la Istanbul spre Cappadocia.
Mai exact, in cele 11 ore de autocar, de drum lung si obositor cu pauze rare intr-o Anatolie stranie si minunata in acelasi timp, cu popasuri in locuri sarace si spre foarte sarace unde exista intotdeauna un restaurant curat intradevar dar cu trei oale mari ale caror continut le-am denumit: oala cu rosu, oala cu galben si oala cu alb. N-am stiut ce am mancat atunci cand am mancat si nici nu am stat sa ne intrebam prea mult. Am mancat, am urinat, am fumat, am plecat si apoi de la capat.
Intr-un autocar unde nici tipenie de turist, calator de alta tara, zona, limba, nu a catadicsit sa ne insoteasca, cu doi soferi turci a caror engleza se rezuma la „ok”, „yes”, „no” si atat.
Dar nu drumul in sine e povestea si nici cele 6 filme americane dublate in turceste pe care le-am vizionat in dublu si triplu exemplar pana la destinatie, a treia oara chiar razand de ce spuneau personajele (nu ma intrebati cum de am inteles ceva din film astfel incat sa radem la replici; e un mister pentru noi pana in ziua de azi). Nu.
Povestea frumoasa din autocarul de Anatolia s-a intamplat cam asa:
dupa ce am constatat ca suntem singurii ciudati nelocali din autocar, restul calatorilor fiind turci, arabi si iar turci si arabi, cine stie de prin care Sirie sau Irak sa Lebanon sau alta Arabie, si dupa ce ne-am nelinistit niste zeci de km, am sfarsit desigur dupa inca alte vreo doua sute sa ne relaxam in oboseala clasica de drum lung si intins. Si sa ne mai desfacem o sanda, o shoseta, sa ne mai intindem un picior, o mana, sa ne mai atarne capul nefiresc pe scaun. Asta si pentru ca nu foarte multi calatori se adanceau in mijlocul Turciei, de la Istanbul spre Ankara si apoi tot in jos, tot mai departe, tot mai adanc pe teritoriu necunoscut si prea putin batut si de alti calatoreti de autocar.
Lateral cu noi, putin mai in spate, cum ii sta bine oricarei femei musulmane, o femeie cu burqa pe fata, corespunzator imbracata, cu un baietel aflat perfect la varsta la care sa inceapa sa planga de oboseala dupa niste zeci/sute de km, care ca orice copil sa se plictiseasca, sa vrea joaca, sa fie si sa faca ce face orice copil.
N-as putea sa va spun acum cum si in ce moment doamna din dotare, exasperata totusi, sa recunoastem, de plansul copilului musulman, s-a intors spre doamna si copilul ei din alta religie si lume. Si nu mica mi-a fost mirarea, dupa niste alte zeci de km, sa constat cum pana si burqa dispare, cum copilul rade si se linisteste, cum o religie se intalneste cu o alta religie si pot convietui pasnic, linistit si cu zambet pe fata, si Atentie! asta intamplandu-se cu totul si cu totul prin gestica si mimica, caci cuvintele aici erau fara de folos, femeia musulmana nevorbind o boaba de limba europeana si nici noi neindrugand o samanta de turca, araba sau ceva zonal. Si pana la capatul drumului am impartit acelasi spatiu, acelasi autocar, acelesi popasuri si aceleasi zambete de atunci incolo. Aceleasi gesturi de politete la urcarea in autocar, la coborarea din el. Si ochii zambeau si copilul era linistit si noi eram relaxati si mama era fericita si noi nu ne mai simteam in decor ca ceva care nu se potriveste si ei nu se simteau retinuti ca alaturi de straini.
Si la mijloc de mimica si gestica am avut asadar marea surpriza si bucurie sa vad un zambet aparand, politica religioasa apunand si toti devenind doar ceea ce suntem de fapt, in spatele cuvantatorului si spoielilor din si dintre noi: doar fiinte de pamant, apa, aer si foc, toate pe acelasi planeta, toate impartind aceeasi apa, acelasi aer, aceeasi glie, dincolo de orice cuvinte, declamatii, religii, politici, legi si presedinti, toate fiind din acelasi cuptor si flacara. Nimic mai mult, nimic mai putin.
Si pana la sfarsit de drum am stat cu totii relaxati, mari, mici, crestini, arabi, musulmani, copii, barbati, femei si ne-am privit in ochi, nu ne-am ascuns unii de alti si ne-am zambit. Ne-am zambit mult.
Si tare bine ne-a mai fost.
Si povestea asta, n-as putea ptr ca sa spun de ce, dar tare ne-a ramas cu un gust bun din Anatolia…
