Mult zambet si speranta. Ne aburcam in masini si plecam cu forte si putere la drum. Plan: dormim o noapte la Portile de Fier, musai doua nopti la Venetia ca-i la mijlocul drumului si apoi, hop, direct la Cannes. Pe harta totul e la distanta de degete si palme. Acum sunt in Bucuresti, peste zece secunde in Antarctica. Cine o sa ne stea in cale? Vacanta incepe bine. Ce daca drumurile romanesti sunt pline de romanisme si mirosul lor, praful lor, zgomotul lor? Merge banda. Odata scapati de granita, parfum de roze. Autostrazi si veselie. Si pentru ca inainte de un drum plin de minunatii care ne va solicita scoarta cerebrala trebuie sa tragem in piept o pauza benefica, planuim sa adastam la Motel Continental. Din lantul Continental, cu o vedere mirifica la Dunare si Portile de Fier, e paradisul de la granita romano-sarba.
Cam astea au fost ideile de inceput. Dar…
La Continental se „intampla” o nunta. In Motel, pe langa motel, pe holuri, in camere, dulapuri si prize. Ce daca era joi si se presupune ca la un motel vine soferul obosit, mai facem un ban gramada. Inchiriem trei sferturi din motel si uitam declaratia initiala, odihna calatorului obosit. Duca-se. Si, la dracu’, e vorba de unirea sentimentelor sincere a doi tineri care iau viata in piept, ce sunteti asa de chitrosi? Ca nasu’ era colonel si ca mireasa a fost rascumparata cu un Logan am aflat de la gurista bine temperata care a ragit toata noaptea pe terasa, sub nasul ferestrei, catre malul sarbesc, sa se bucure toata suflarea de joc si cantec. „Buna seara, ara, ara…bine ati venit la restaurant Mercur, cur, cur…”. Cu creierii crapati dupa cinci ore de nunta, doua de zvarcolit in pat, nici o ora de uitare de sine, ne bucuram ca au venit zorile si disparem ca din pusca din peisaj. Suntem singurele masini care trec granita pe la Portile de Fier. Ne aducem aminte cu drag de vechile metehne atunci cand vamesul sarb doar in cur nu ne cerceteaza. Actele masinilor, certificatul de leasing, procura de la avocat ca putem iesi din tara cu masinile, pasapoartele, papornitele, carnetul de sofer, tunsoarea, presiunea la pneuri etc etc. Admirativ da din cap cand aude ca zburam pana in Franta cu masinile. Drum neneaca! Plin de importanta, ne pune stampila in pasaport. Gata! Se numeste ca suntem in „strainatate”! Ura! Am scapat! Ave!
In Serbia, drumul de la Portile de Fier pana la autostrada e indescriptibil. In marea lui majoritate se prelinge pe langa Dunare, vis-a-vis de Romania si drumurile-i prafuite si aglomerate. Doar ca aici peisajul e pe stanga stancos, pe dreapta lichid. Drumul serpuieste printre verde si albastru, e lin sau aspru, abrupt sau spectaculos. Cateodata soseaua e scormonita in marginea muntelui care sta aplecat peste noi. La tot pasul avertizari „Atentie cad pietre”. Noua ni se pare ca nu pietre se pregatesc sa cada ci jumatate de munte. La un moment dat Dunarea se hotaraste sa se deschida intr-o nebunie de panorama. Seamana pe undeva a Balaton. Cu greu zaresti malul celalalt. Mica mare a Dunarii. Undeva, foarte jos, pe malul celalalt, un castel. Drumul pustiu. Daca am mai intalnit cinci masini din sensul opus. Da, peisajul asta merita toate nuntile de joi noaptea si tot drumul Bucuresti-Portile de Fier.
Incet, ne varsam in autostrada spre Belgrad. De aici mai departe nu e decat anduranta. Si pauze de taxe de autostrada, cafele, umplut rezervoare, sanvisuri. Sute de kilometri sub roti. Doua mii pana la Cannes.
Serbia, Croatia, Slovenia trec ca un parfum. Belgradul e mare si mult. Pe coline, e o buna tinta in calea obuzelor. Istoria insa a fost scrisa. Acum insa e vremea marketing-ului stradal. Reclame peste reclame. E drept, nu foarte luminoase si nici foarte sterse de praf, dar reclame. Trecem rapid de Belgrad si o tinem drept spre Zagreb. Croatia mai adauga ceva luciu peste peisaj. Cap compas: Lubljana. Slovenia e deja parfum de roze si se simte bine ca e tara UE. Si se invecineaza cu Italia. Peisajul miroase a Elvetie spalata cu sampon si data cu parfum. In sensul opus incep blocajele pe autostrada. Kilometri intregi, mii de masini stationate. Nu ne suna a bine. Ne imaginam ore intregi pierdute cu motorul ambalat in gol. Strangem din popou si mergem inainte.
Ne bucuram ca nu mai platim taxa de autostrada. Da, e drept, trecem printre bariere, dar, ridicate. Nu mai stam sa citim ce scrie pe pereti. Mimetismul functioneaza. Facem si noi ce fac celelalte masini dinaintea noastra: trecem fara sa oprim. Chiar daca am opri, oricum nu avem pe cine sa intrebam, cui sa platim, ce buton sa actionam ca sa primim tichetul de autostrada. In cele din urma, dam peste un punct de taxare cu o fiinta vie in cutia cu maimute a controlorului. Ne aratam intentia sa platim toate pacatele trecute si pe cele viitoare. Amabila, slovaca blonda ne zambeste, ne intinde un pliant si ne spune cuvantul magic care ne ingheata sangele in vine: „Rovigneta”. „Cat?” – zambim noi rusinati ca pisica prinsa la oala cu smantana. „45 euro dar se cumpara de la benzinarie”. Si ne lasa sa trecem. La un kilometru dam peste benzinarie. Oprim sa alimentam inainte de a intra in Italia. Spiritul romanesc ne galgaie in vene: „Sa aruncam acum 45 de euro ca tiganul la mal sau sa ne facem ca nu stim nici o limba din lume, suntem nu numai muti dar si surzi, si nu am stiut de rovigneta?”. Dezbatem problema pe toate partile. In cele din urma istoria poporului roman isi spune cuvantul: plecam capul rusinati si ne facem ca n-am auzit niciodata de rovigneta si euro. Daca ne opreste cineva, il luam pe „N-am stiut” in brate. Precauti mergem inainte. Dupa inca un kilometru ne trezim brusc in Italia. Ne felicitam, ne imbratisam, ne sarutam bucurosi. Inca odata romanul a aratat cine e si ce poate. Pai chiar asa sa ne prosteasca ei? Am tras in piept sistemul rutier sloven si am inselat statul prieten cu 45 de euro. Savuram victoria si reusim sa ne infigem pe alta parte a autostrazii decat pe cea care trebuia. Pierdem breteaua spre Venetia si ne trezim intr-un mic orasel cu un nume demn de uitat. Ii dam pumni in cap Marianei ( GPS-ul din dotare are o suava voce de dsoara pe care o banuim beata in majoritatea timpului ). Ne invartim ca tampitii vreo jumatate de ora prin toate cotloanele oraselului. Sensurile unice ne mananca tineretea. Pe ele, Mariana are bucurii sa ne anunte la intervale regulate „Intoarceti brusc”. Va fan culo Mariana! In cele din urma intram iar in Slovenia. Spectrul rovignietei neplatite ne da fiori pe spate si ne face sa transpiram abundent. Ne apropiem iar de punctul de taxare cu blonda amabila. Ne-au ajuns blestemele. Brusc, romaneste, printre doua panouri de trecerea interzisa si trei saci de moloz, pe o cale laturalnica, prin praf, ceva iarba, intoarcem masina. Iesim din Slovenia. Intram in Italia. Din nou. Ne mai ratacim putin iar, o mai injuram nitel pe Mariana, ne mai uitam prin retrovizoare daca nu cumva blonda alearga dupa noi cu rovigneta si, in cele din urma reusim sa intram pe autostrada spre Venetia.
Peisajul se schimba si el. Frecventa taxelor de autostrada creste. Creste si taxa nu numai frecventa. Intre 5 si 20 de euro totul e posibil. E drept, calitatea asfaltului se modifica. Masinile sunt si ele mai lucioase si mai noi. Ferrari e adevarat doar daca e rosu. Lamborghini galben e la moda. Cei zece motociclisti Harley dau insa clasa la tot ce misca. Nu am riscat sa ne pierdem in Venetia ci am ales un hotel din Marghera, la o aruncatura de 15 minute de laguna. Ajungem destul de pe seara la micul hotel cu masti venetiene la receptie si pat cu baldachin in camera. Mobila grea se doreste si ea a fi in stilul venetian. Aerul conditionat e un rabat la timpurile moderne pe care il acceptam cu bucurie. E insa indeajuns de tarziu cat sa nu mai miscam decat prin camere si prin curtea linistita a hotelului. Zona la fel de linistita cu catei adormiti, palmieri, pisici bine spalate si miros de pizza si spaghete de la un mic restaurant local. Doua rusoaice sorb din ochi receptionerul brunet cu ochi albastri ascultandu-i povestile despre ce e de vizitat prin Venetia. Par a asculta povestea pentru a treia oara. Receptionerul nu se sinchiseste. Nici nu e foarte patruns de pielea blonda a Stalingradului. Recita ca pe o poezie sfintii psalmi ai turistului pierdut in spatiu. Si in ochii albastri. Ne foim prin camere, ne facem planuri pentru maine, ne minunam de cei 1300 de km parcursi pana acum si in cele din urma adormim cu aerul conditionat deschis. Ne trezim cu salele intepenite, ochii umflati, tremurand dar pregatiti pentru kitch-ul venetian.
Aici galeria foto:https://goo.gl/photos/dqFKNMWtEKwAdaWJA
Avem noroc: hotelul ne pune la dispozitie un”shuttle” spre Venetia. Care ne duce dimineata si ne ia mai pe seara. Si fara el am fi fost morti. Pierduti printre autostrazi, sensuri giratorii, viteze de la 140 km/h in sus, sensuri unice si lipsa locurilor de parcare. Microbuzul ne lasa in fata statiei vaporasului. Vaporasul e aici ca autobuzul 300. Mergi cu el la serviciu, te intorci cu el de la serviciu. Statiile au frecventa metroului din Paris. De la un capat la altul ( Piata Roma – Piata San Marco ) nu faci decat 45 de minute. Agomeratie la fel ca in 300. Transpiratie la fel. Mirosul romanesc care se degaja dintr-o subtioara bruneta de acordeonist il cunoastem bine. Zambim gales a aducere aminte. Acordeonistul nu graieste astfel incat nu bagam mana in foc de nationalitatea-i. Amintirile nu ne napadesc pentru ca Venetia ne ia ochii si mintile. E cu totul si cu totul diferita de tot ce am mai vazut.
Desigur, toti stim Venetia: de la televizor, din carti, din povesti. Sa te afli insa pe canalele ei si sa privesti casele a caror intrare se termina in apa, e intr-un fel. In felul caracteristic doar Venetiei. Cazinoul are intrarea tot din apa, politia locala nu are masini parcate in fata ci barci, ambulanta galben fosforescenta trece la intervale regulate cu aceeasi sirena cunoscuta, taxi-urile pe apa au locurile lor de parcare. Vaporase mici, vaporase mari, barcute, yaht-uri, caiace, discoteci plutitoare, sufragerii plutitoare, gondole ( desigur ), aici totul pluteste. Un politist fluiera de pe margine un italiano aflat la carma unui mic yaht pe care doua blonde isi etaleaza nurii. Spasit isi pune tricoul peste pectorali si tatuaje. Politistul se linisteste. Noi nu. Absorbim Venetia prin toti porii. Aprovizionarea magazinelor se face pe apa, convoiul mortuar se duce pe canalele inguste, nuntile vin pe canalele mai mari. Pentru gondola nu ne tin buzunarele ( 100 euro jumatate de ora, inca 50 daca vrei sa-ti si cante la ureche gondolierul ), vaporasul autobuz insa e perfect la 2 euro jumatate. Ne varsam la capat, in Piata San Marco ( unde altundeva ?). Aglomeratie si porumbei, tarabe cu brizbrizuri, terase pe margine, turisti doborati de soare la umbra Palatului Dogilor. Verificam povestea porumbeilor obraznici: cumparam o clatita si ne asezam in mijlocul pietei. In jumatate de minut suntem acoperiti de porumbei: pe mana, pe cap, brate, picioare. Bataie pe clatita. Doar pescarusii in atac razant mai sperie columbofilia. Intelegem de ce disperarea gunoierilor din Venetia ( despre care auzisem la un Discovery Channel ) sunt porumbeii casapiti de pescarusi in Piata San Marco. In jur sunete, agitatie, fosgaiala, copii, mame, perechi, tati, japonezi cu aparate in toate gaurile, cozi la intrare oriunde vezi cu ochii si oriunde exista o intrare si peste toate caldura care iese din toate cotloanele. Riscam o terasa de pe marginea pietei. Desigur, pizza. Si spaghete. Pizza e cea mai buna dintre toate nu pentru ca e diferita ( ba’ chiar as declara malitios ca am vazut si cazuri mai fericite ) ci pentru ca e la mama ei. Tata se ocupa de spaghete. Mult mai bune acasa. Ramanem la ideea de pizza in Venetia si o luam incetisor la pas. Cand obosim, un colt de umbra se gaseste intotdeauna pe marginea vreunui canal. Cu picioarele balanganindu-le la cativa centimetri de apa, stam si fumam, sorbim o sticla de apa rece ( 1 euro pentru cine intreaba ), privim. Incercam sa simtim poezia si romantismul Negutatorului din Venetia sau poate chiar Romeo si Julieta. Nu reusim. Prea multa agitatie, prea multa zarva, prea comercial si la picioarele turistului totul. Gondolele prea kitch, discotecile plutitoare prea house, Venetia romantica e doar in carti si povesti. Si cu toate astea stam ore intregi bajabaind pe canale si cotloane. Intr-o mica piateta, intr-un colt, un mic mestesugar da un regal de lumanarele sculpate in diferite forme. Dupa zece minute de lume stransa in jur, micul artizan isi striga nevasta:” Maria, adu’ si vopseaua aia rosie”. Zambim. In tacere. In tacere ne ridicam si ne indreptam spre autobuzul plutitor. E deja seara si microbuz-ul hotelului ne asteapta. Nu am descoperit Venetia romantica ci Venetia turistica, subjugata euro-ului, vanduta pana in cele mai mici plasele. Si cu toate astea, Venetia are acel ceva care ne face sa ne promitem ca in mod sigur la anul vom veni sa stam in laguna cel putin o saptamana. Pa Venetia!
On the road again. Cu maduva plina de laguna apasam iar acceleratia. Relaxat, pe autostrazi, pana la Cannes e doar o „aruncatura” de 700 km. In afara de spectrul unui blocaj pe autostrada, nu zarim alta problema. Rotile cam descentrate ale micului Renault Clio din dotare ne fac insa s-o lasam mai moale. Azi, doar 120 km/h. Spre Genova drumul penetreaza muntii prin zeci de tunele. Autostrada se desparte in doua, prin tunel nu trece decat sensul nostru. Sa rulezi pe serpentine cu 100 km/h si sa intri de pe banda intai pe a doua ne da un sentiment ciudat: avem impresia ca depasim pe contrasens. Asteptam sa apara masina din fata, de dupa coltul muntelui. Deh, inscrisul ereditar isi face cunoscuta prezenta. Reusim sa pierdem intrarea pe autostrada spre Cannes, astfel incat ne trezim in Genova. Nu ne suparam foarte tare pe Mariana GPS. Avem timp astfel sa mai tragem niste cadre. De pe asfaltul suspendat, Genova se vede in toata maretia ei si ne promitem ca la anul, pe langa Venetia, sa dam o tura si prin orasul ligurienilor. Ce vedem arata prea bine ca sa nu ne miste antenele curiozitatii.
Ca sa reintram insa pe autostrada catre Franta, ne intorcem 15 km si apoi inca 10 in directia din care am venit ca sa nimerim intrarea pe care am scapat-o. Ne bosumflam putin, boscorodim putin, incepe ploaia putin. Nu ne pasa. Marea e cu noi pe partea stanga si o va tine asa pana la Cannes. In care si ajungem pe seara, dupa pauzele de rigoare: benzinarii, cafea, pipi.
Cannes? Mamaia inmultita cu 20. Croisette tine loc cu succes falezei cunoscute, palmierii inlocuiesc bine tufisurile locale, hotelul Carlton ar putea fi un fel de Savoy iar de departe, bijuteriile de peste 5000 de euro atarnate la gatul doamnelor ar putea fi fara problema din sticla colorata. Plaja destul de mica si rezervata hotelurilor de cinci stele inghesuie muritorii de rand pe marginea oraselului crescut pe colina. „Les normales” sunt alcatuiti in general din dudui singure cu minim doi copii in dotare sau dinozauri de peste 100 de ani care dau ture pe ceea ce am numit „drumul oaselor”; la 10 metri de mal, cu Mediterana pana la brau, sa-ti plimbi pielea zbarcita si deabia atarnanda pe ramasita de oase, c’est bon pour le moral.
Nu si pentru moralul nostru care cautam avizi un trup bine facut, bronzat si cu aroma de ceea ce stiam sau am auzit despre Cannes. Timp de cinci zile, am reusit sa ne umplem de greata uitandu-ne la defilarea bosorogilor uitati de varsta si nu am reusit sa ne clatim privirile decat in doua, trei fiinte tinere, mustind de viata si bine sculptate in trunchiul de la purtator. Seara insa, cand rochiile acopera lipsa de bun simt a decrepitudinii, lucrurile capata alte culori.
Stam pe bancuta ore in sir privind luminile hotelurilor VIP, masinile luxoase si curate, tinerii grabindu-se spre cele cateva discoteci locale si, mai ales, yaht-urile cu multe punti pe care se dau renumitele petreceri. Yaht-uri pe care doamnele muc si sfarc gatite de la zeci de mii de euro in sus nu calca decat in piciorul gol. De pantofi are grija musul zambitor care le primeste pe vas. Usor apoi, in sunete de sampanie sfaraind in pahare de cristal si subwoofere bine temperate, parasesc portul si departe de ochii curiosi ai lumii, in larg, petrecerea se dezlantuie. Raman sa trudeasca doar barcutele care aduc sau iau petrecareti de la mal. Ne intrebam ce vedeta locala sau de aiurea se afla pe yahtul cu cele trei punti pe care tocmai a aterizat elicopterul decorat si el de Versace. Pentru ca asta e noua moda la nivel „inalt”: nu poti avea aici un elicopter daca nu e decorat si aranjat de un „greu”. Cat priveste poporul ramas pe mal…Poporul ramas la mal urmeaza exemplul dat de Paris Hilton intr-o iesire publica de acum cateva luni cand s-a afisat in brate cu o starpitura de catel de juma’ de kil. Daca la Cannes te plimbi seara pe Croisette si nu ai catel jumatate de buletin, nu esti bazat. Daca il si tii in brate atunci cand te plimbi si ai privirea pierduta departe in zare, nasul putin in vant si moda tipa pe tine, daca saracul patruped ( sarac, sarac dar coafat de peste 5-6000 euro ) e si Chihuahua, esti cum trebuie, in locul care trebuie, la timpul care trebuie.
Cele cateva Ferrari locale nu sunt primite mai cu interes decat un Logan iar Lamborghini e privit ingaduitor si cu in zambet intelegator. Un Harley de 400 kg parcat langa Croisette nu trezeste interesul nimanui. De cateva ori auzim seara vorbindu-se si romaneste. Indeajuns de putin cat sa nu ne punem sarcasmul in functiune. Haladuim incoace si incolo si pozam inchisoarea lui Monte Cristo de pe insula din zare. Ne dam cu parfum seara si ne integram usor in babelul local. Ne facem si noi poze pe covorul rosu calcat in picioare de vedetele festivalului cu acelasi nume ( desigur, e covorul mai prafuit pentru turisti si nu cel stralucitor din noptile de premii ), ne lipim si noi nasul de vitrinele bine luminate cu nume atat de rasunatoare: Louis Vuitton, Hermes, Bvlgari, Cartier etc etc. Sunt toti prezenti la spectacolul modei. E plin de concerte, expozitii si alte mici sau mai mari happeninguri. Prindem doua seri din Festivalul Artificiilor. Si din inghesuiala aferenta. E la liber, e in ochi si in urechi, e pe cer si e pentru toata lumea. Boieri si sclavi. Yaht-urile se apropie mai mult de mal la fiecare concert pe plaja. E o demonstratie de lux si opulenta care se revarsa din Mediterana. Mediterana care la Cannes n-are scoici, n-are pietricele, n-are valuri. N-are decat o culoare albastra si o plaja minuscula pe care a gasi un loc de intins romanescul prosop e zilnic o provocare.
Aici galeria foto:https://goo.gl/photos/gSf3t8q8yswQKyxo7
Prindem o zi cu nori si ne hotaram sa dam o fuga pana in Grasse, un mic orasel din zona Alpes Maritimes, la doar 12 km de Cannes. O setam pe Mariana sa evite autostrazile si sa ne lase sa respiram putin culorile locale. Ajungem rapid dar lenes in Grasse. Descoperim un mic orasel in trepte, cu strazi inguste si o catedrala mica ascunsa dupa colt. Renumit prin parfumurile sale, Grasse e batut de talpi de turisti in toate cotloanele. Miroase puternic a lavanda:Festivalul Iasomiei va arunca Grasse-ul in aer timp de trei zile si trei nopti. Printre momente, remarcam unul pe care ni-l si imaginam: o masina de pompieri va stropi publicul cu apa de toaleta de iasomie. Asezat pe deal, cu gradini mari de flori, Grasse-ul traieste din parfumuri si din marketingul lor: fabricile de parfum pot fi vizitate free, fiecare fabrica te imbie sa vizitezi boutique-ul local cu preturi „de producator”, sambata ai doua ore cadou la taxa de parcare. Vizitam rapid fabrica Fragonard si ne minunam de sipetele mici de parfumuri de la inceputurile erei modei doamnelor. Ne minunam de preturile relativ mari ale parfumurilor si ajungem la concluzia ca tot marii adevarati sunt cei care au acel quelquechose: Chanel, Nina Ricci, Givenchy. Si care nu sunt de aici. Da, parfumurile din Grasse sunt corecte. Dar atat. Iesim din laboratoare cu narile ametite de sute de parfumuri vanturate de zeci de turisti rusi si polonezi care calca totul in picioare in jurul testerelor. Tragem aer adanc in piept constienti ca vom duhni a drogherie ore bune si ne indreptam atentia din nou catre Grasse. Strazi inguste si serpuite, cotloane bine ascunse, cladiri vechi de secole inca in functiune, film de Dickens sau aroma de Sighisoara fara castel si ziduri.
In catedrala locala descoperim cu surprindere trei Rubens autentice. Si repetitii la orga pentru un festival de la sfarsitul lunii. Din „point de vue” se vede tot tinutul Alpes Maritimes. Profitam de ocazie si dam in mimetismul local: ne „tragem” si noi in poza. Mai ne fataim putin in sus si in jos si in cele din urma hotaram sa plecam cu intrebarea inca vie: sa revenim la Festivalul Iasomiei si sa ne lasam stropiti din cap pana in picioare de masina de pompieri sau sa tragem o fuga pana in Monaco?
Aici galeria foto: https://goo.gl/photos/ZXMc8M3j1qpgnBRP6
A invins insa Monte Carlo. Un Monaco format in mare parte din turisti si Ferrari rosii de inchiriat contra 85 euro jumatate de ora ora, yahturi cu si mai multe punti si mai stralucitoare decat oriunde, vase de croaziera cu de la zece etaje in sus, gradini exotice si japoneze, o gara pe indeajuns de multe niveluri astfel incat sa te plimbi intre ele cu ascensorul, o Mediterana mai albastra decat cealalta Mediterana vazuta pana acum, un Monaco plin de stradute intortocheate peste munte, printre alte stradute si cladiri, printre gradini si defibrilatoare din o suta in o suta de metri, un Monte Carlo dumnezeiesc prelingandu-se de pe munte direct in golf, in care urci sau cobori dar in care prea putin te afli la orizontala, o nebunie pe care nu stim unde s-o incadram sau poate sa o definim, tara, oras, principat, unde totul se invarte in jurul marii, de unde pleaca afacerile si unde vin miliardele care se joaca seara la casino cu „c” mare, totul indeajuns de agitat si tumultos incat sa ne ia rasuflarile si sa ne umple ochii si mintea de atatea si atatea stranii senzatii amestecate, regret, bucurie, surprindere, dor, si uite cum am batut la pas tot orasul o zi intreaga cu maxima oboseala pe o urgie de caldura dar fara regret decat poate ca in spatele nostru la mica pizzerie locala se vorbea romaneste gros si grobian si mama isi alina plodul cu „[…] daca iti dau acum un picior in gura […]” si progenitura radea scrofait pana au spart cu zgomot in cele din urma paharul cu suc dar am uitat repede momentul in care am preferat sa tacem chitic si sa ne mestecam pizza din categoria „nici un oras fara pizza” pentru ca apoi sa mergem pana la plaja mica dar desigur atat de aglomerata si iar pe stradute si prin gradini si limonada pe o alta terasa sa fie cea mai buna limonada din lume „le check c’ils vous plait” si ne-a parut rau ca am plecat dar ne-am promis ca va veni si momentul nostru in care nu vom mai face nimic altceva decat sa ne plimbam prin lume si iarasi pe geamul trenului am vazut alta fata a zeilor, Beaulieu Sur Mer si apoi pana in Antibes kilometri de plaja si sute de rulote si pe plaja aflata in gura soselei si loc pentru toti era si iarasi dor de apa si Mediterana ni s-a facut si din nou ne-am promis ca la anul aici vom fi si-apoi iarasi mai departe vom alerga poate Barcelona sau poate cine oare poate sti pana la anul ce va fi, nimeni desigur, da, Monaco e uimitor si e de privit si de tras pe nari si prin urechi si prin fiecare por astfel incat uite cum de s-a facut ca totul a fost parca doar o rasuflare. Acesta e Monte Carlo.
Aici galeria foto: https://goo.gl/photos/Cs3osK2a7jgFWkkKA
