Un profesor din Madagascar care strange bani ca sa-si deschida o scoala a lui.
Aici spala veceurile calatorilor din Tara Minunilor.
O filipineza micuta care se marita si care si-a gasit alesul aici, in Wonderland.
Mii de povesti in Tara de Dedesubt, Another Earth, pe puntea 4 care noaptea, dupa ora 1, cand in cele din urma serviciile boierilor se inchid si se cam termina peste tot pe nava, se transforma, se schimba, inmugureste si infloreste. Uniformele incep sa dispara, culorile hainelor de acasa transforma holul cel lung fara de hublouri, Calea Victoriei, intr-o strada plina de zeci de limbi ale pamantului si rasete si sclipici si gangureli prin colturi.
Totul printre caruturi mari cu trolerele invitatilor care debarca a doua zi, mutate de colo colo si aranjate in pozitie de cei aflati in tura de noapte.
Pentru ca de fapt, noi marinarii de pe nava de croaziera muncim 24h/24h, 7 zile din 7, fiecare rotita intru-un mare mecanism. Si niciodata nu e liniste pe nava, niciodata nu se doarme, niciodata nu e culoarul pustiu, niciodata sub puntea 5 nu suna a somn si liniste.
Pentru ca noi, marinarii care avem casa pe puntea 4, tot aici ne consumam micile drame, micile bucurii, micile dezamagiri sau amagiri, micile iubiri sau despartiri, micile barfe despre colegul de camera in lipsa sau cine cu cine s-a mai si cand.
Pentru ca totul aici dureaza 7 luni, exact cat dureaza un contract. Intalnirea, iubirea, despartirea. Si apoi, de la capat, cu un alt contract, o alta casa, o alta iubire, o alta despartitire. Si tot asa.
Un film misto si o replica excelenta la un moment dat: “Daca nu poti fi cu cea pe care o iubesti, iubeste-o pe cea cu care esti”
Desigur, exista si exceptii. Care tin de varsta, dorinta, pasiune si multe altele. Si desigur, pot fi, asa cum spuneam si la inceput, intalniri care dureaza mai mult de 7 luni. Care incep aici, pe puntea 4, si dureaza o viata.
Suntem o echipa, noi cei din linia intai a jobului nostru. Mai mult sau mai putin, O echipa cand muncim, dar care se dizolva cand se aude clopotelul de iesire. Unii isi incheie contractul si dispar brusc, de pe o zi pe alta, exact la fel cum in locul lor apar altii.
“De maine avem un coleg nou, e din Madagascar” Apare colegul, e prezentat, il aplaudam, trecem mai departe la schedula de maine. Maine e ultima zi a Ramonei. Ramona da de baut in barul de la 8, unde se si fumeaza. Oricine vrea sa vina e binevenit. A doua zi lucrurile in Photo Shop decurg la fel, dar fara Ramoni. Cu noul Joiner. Maine Ramoni e deja uitata. Poimaine pleaca Florin. “Vine un fotograf grad 1, cu 12 contracte pana acum, se intareste echipa, e roman”. Si tot asa. Vin, pleaca, vin, pleaca. Nu e loc de stat.
Aici nu e loc de stat.
Punem fotografiile pe panou cand incepe programul, le luam de pe panou cand se termina, Nu sute, mii. Mii de fotografii. Care au o greutate respectabila. Pe care le caram in cutii pana la panou. La inceput de program. Si la sfarsit. Intre cele doua actiuni, vindem fotografii, albume, aparate foto, avem promotii, preturi pentru pachete de 2+1, 3+2, 5+5, 20 fotografii. Medii sau mici sau mari. Sau poate doar digitale le doriti sau doriti all print & digital. Preturi bune, pachete bune. Preturi “bune” adica mari. Cu cat iei mai multe fotografii, cu atat pretul scade. Vindem vise la 6000 de pasageri per croaziera. Se debarca in fiecare port in care oprim, se imbarca altii in fiecare port in care oprim. Imaginati-va-ti singuri care e volumul de oameni intalniti zilnic in Photo Shop, locul unde mai devreme sau mai tarziu ajung toti sa se vada pe sine insusi asa cum nu sunt de fapt: frumosi, stralucitori, flamboaianti, intinsi la fata in programe pe calculator si ravisanti. Pe scara, cu fundal, in restaurant.
Acum pe bune: ai venit pe o nebunie de nava, pe croaziera vietii tale si te zgarcesti la o fotografie si faci ochii mari cand auzi pretul. Mai mult de atat, faci poza cu telefonul la fotografia facuta profesionist de noi. Si ca sa fie si mai si, o si furi din raft. Uite-asa. Mie mi-ar fi rusine. Altii n-au notiunea asta. Si nu, nu sunt romani cei care fura.
Japonezii sunt specializati in fotografiatul fara jena a pozelor din raft cu telefonul personal, italienii nu se pot deplasa decat in clan, cu cel putin doua carucioare cu plozi, cu inca doi plozi urlatori pe langa, cu tata, mama, cumnatul, surorile, toate trei, unchiul, matusile, toate cele doua. Si dupa 54 minute de zgomot infernal care umple galeria de mizerie sonora, decizii si indecizii, intrebari si reveniri, toate numai si numai in italiana, fara o boaba de orice alta limba, cumpara 2 poze. Medii. Catre mici. Dupa care revin sa renunte la ele si mai stau inca 25 minute sa mai parlamenteze. In timp ce plozii se izbesc, alearga, se rostogolesc.
Japonezii nu stiu nici o cratima din nimic ce e pe dinafara japonezei, nici nu inteleg si nici nu se misca din fata tejghelei. Raman constipati in fata ta, schimonisindu-se in timp ce tu zambesti in engleza, franceza, spaniola, italiana, portugheza cat sa le faci o trepanatie in nemiscarea in care se afla si sunetele care ies din ei par doar onomatopee pe care le schimba intre ei cat nu intelegem nimic din ce vor. Ii banuiesc ca de fapt vor sa afle, de cele mai multe ori, doar unde e toaleta. Si saracii sunt de fapt constipati si eu nu stiu sa traduc limbajul matului gros. Sa-mi fie rusine.
Francezi destui dar italieni si mai si. De fapt, italienii ii intrec pe francezi in zgomot si scandal si mitocanie si neamuri proaste. Trelinguri, teneshi si tzoparlanie. Nu toti, dar multi italieni intra sub tripticul asta. Japonezii de mai sus au fetisuri bizare ptr papucii ieftini de plastic, Fara ciorap. Cu pantalon de costum. Ceva de vis, finut.
Ar mai fi rusii. Rusii sunt above si la propriu si la figurat. Nu stiu nici ei nici o boaba de alta limba decat rusa. Dar au punga plina si cabina aproape de ceruri. Le zambim si noi larg la final de tranzactie: “Spasiva”
Cei mai brutali care-si pierd repede rabdarea raman totusi nemtii. Am avut de-a face intr-o dimineata cu un neamt alaturi de iubita-i nemtoiaca, foarte nemultumiti ca de ce nu accept 2 eur monede pentru doua timbre de pus pe vedere, cand ei se grabesc sa coboare. Ceva cu “schvaine” si buze tremurand si atitudine violenta. Zambet larg de dincolo de tejghea. Cu cat mai larg, cu atat enerveaza mai tare.
Am avut si nebunul care era nemultumit de orice, pentru care nu era normal, nu asa se face, e neprofesionist etc etc si care nu s-a uitat nici un moment in ochii mei, evitand timp de 5 min cat a monologat incercand sa-mi arate ce de cacat e totul si cum ne permitem sa-i luam lui bani pe poze.
Zambet laaaaarg:”What can i do for you, Mister?”. Si mai multi draci, si mai multe evitari de priviri. What can i do for you, Mister? A dat din umeri. Monologul se impotmolea in lipsa de reactie a Sarpelui. Si in zambetul larg.
In mod normal (sau anormal?), mi-as fi iesit romaneste din minti si i-as fi inchis pliscul rapid in doua propozitii, sau macat sa-i creasca adrenalina si sa-i vad vena umflandu-se. Aici insa functioneaza, nu stiu cum si nici de ce, alte sinapse. Calm, relaxat, amuzat putin, cu atat mai mult cu cat dincolo sunt nervi mai mari si mai multi.
Sa zambim deci.
Ce fac eu in echipa foto? Filmez si vand. De fapt, mai mult vand decat filmez. Cateodata mai si pazesc cate o masa cu promotionale la cate o imbarcare. Filmez imbarcari, petreceri, strangeri de mana cu onorabilul Capitan care si el e obligat (chiar si el), o data/saptamana sa stea maimuta la coada formata pentru dat mana cu Capitanul si facut poza care costa cam dublu decat o poza normala. Normal, e vorba de Capitan, ce nu intelegi?!
Ritmul e ametitor, stresul e mare, orele de munca sunt multe. Dimineata, dupaamiaza, seara. Inchidem standul la 23.30 si la 00.30 de min noi tot in sedinta suntem. Dupa ce am strans sutele, miile de foto, le-am carat, am facut curat, si suntem cam praf.
Si asa praf, o zbughim la deck 4 si dupa ce ne spalam putin, revenim ceea ce am uitat ca suntem, in haine umane, cum eram noi la un momentan acasa, in negura timurilor, si ne asezam la masa de noapte care se deschide in sala de mese a echipajului la ora 00.30 si tine pana pe la 02:00.
Dupa care, fiecare de voie: in barul de la 4, unde nu se fumeaza si cateodata se pune si de cate un jam session pe bune, sau in barul de la 8 unde se fumeaza, sau fiecare prin cabinele lui sau ale altora.
E ora 4 si 4 minute cand bat in tastatura sa scriu postul asta.
Maine am jumatate de zi libera, pana pe la 16.45, cand avem iar Exercitiu. Charlie Alfa. Si fuga la locul stabilit, fiecare in pozitie. Toate exercitiile astea au aparut si s-au intensificat dupa tragica poveste Costa Concordia, unde primii care au dat bir cu fugitii au fost ofiterii in frunte cu onorabilul Capitan, ramanand sa salveze oamenii doar cativa membri ai echipajului din echipa de Entertainment. Jenant.
In fine.
Revenind. O jumatate de zi libera e deja weekend, e porceala, e parfum de roze, e misto. E de trait fiecare moment. E de iesit in port, de clatit putin mintea la aer, de facut cativa pasi. Si cateva mici cumparaturi: spirt, biscuti, dezinfectant buda. Si sa stai la o masa la soarele de ianuarie de Civitavecchia cu un sandvis si un capuccino in fata. Priceless. Si pe la 3 dupaamiaza sa te intorci la nava si sa te pregatesti sa intri la munca. Camasa alba, pantaloni, sacou, cravata. Sau papion daca e seara de Gala. Si camasa de gala. Si costumul negru de gala. Si cu zambet inainte baieti.
Italieni, japonezi, francezi, nemti, spanioli, brazilieni, polonezi, cateodata romani, rusi, moldoveni, chinezi, africani, insulari. Inca o zi, inca o apa, inca un port.
Cateodata ne balanganim. Mai ales cand e vreo furtuna pe traseu si in loc de portul stabilit Capitanul ia decizia sa evitam zona si aterizam in alt port. Dar zona pe care o traversam e deobicei in vecinatatea zonei agitate. Astfel incat o simtim si noi toti, indiferent de numarul deck-ului, bijuteriile de la mana sau vuittonul de la brat. Voma nu face diferenta intre Yacht Club si filipinezul de la bucatarie. La voma toata lumea devine egala. Cat e el de mare vasul asta, sunt nopti (pentru ca navigam in pricipal noaptea: plecam din port pe la 7 seara si a doua zi pe la 8 suntem in alt port) in care mergi pe Calea Victoriei si te clatini alaturi de ceilalti membri de echipaj. Si mai intai simti cum parca iti zboara picioarele de pe podea si apoi, dupa doua secunde, corpul tau cantareste triplu kilograme si incearca sa se infiga in podea, asta in timp ce pozitia verticala sufera ceva inclinatii, nu neaparat periculoase dar aproape amuzante in mersul drept si saltaret pe o imaginara linie dreapta, acum orice dar doar dreapta nu. Cand stai intins in pat lucrurile devin si mai interesante. Cea mai drepta linie pe furtuna e in zig zag.
Deci da, ne mai si balansam. Nu mult, dar indeajuns.
Totusi, a doua zi, in port, cand da rasaritul si lumina, incepe iar agitatia zilei si se uita noaptea de hula si valuri. Navigam, oprim, stam ce stam, o luam din loc la caderea intunericului. Strabatem Marea Tireniana pe intuneric, vad doar creasta alba a valurilor cateodata, si ziua o luam de la capat.
Si cu voia Dumeavoastra acum eu nani ca uite-i 4:18 si maine e zi de liber de la comenduire si am de gand sa folosesc fiecare minut.
Revin.
Noapte buna.
Buna dimineata.
Buna ziua.
