Pe masura ce trece timpul, indoielile incep sa apara: e bine ce-am facut, o sa rezist, nu e totusi cam mult, asta imi mai lipsea acum, si ce-o sa se intample cu cei ramasi acasa etc etc
Cu cat timpul de asteptare pana la imbarcare e mai mare, cu atat indoielile sunt mai multe si tindi sa te scufunzi complet in ele. Avantajul si dezavantajul varstei: inainte de a face flop stai sa mai chibzuiesti un bob zabava. Tanar fiind, nu mai stai sa te gandesti la „maine”. Totul e „azi”, e perfect, e hai, jump!
Dar indoielile..
Cand am indoieli prea mari, ies in strada prin orasul asta, ma uit la televizor, citesc ziare. Si indoielile dispar ca prin minune: nu e nimic care sa ma faca sa raman aici, sa ma complac aici, sa imi duc rutina zilnica, cu aceleasi fete palide si triste, scufundate in aceeasi lipsa de imaginatie si spirit, intr-o majoritate lipsita de flacara, intr-o minoritate patetica, jalnica si mica, intr-o supravietuire zilnica, foarte des confundata cu viata.
M-am nascut, am trait, m-am insurat, am facut copil, am murit. Si gata. Mie povestea asta mi se pare foarte in neregula. Simpla, umana, si cam atat. Nu ma satisface indeajuns.
„Dar daca?”. Dupa care ma enervez la casa la Megaimage cu nu stiu ce relaxat pe care il asteptam toti din coada sa-si puna flasc si inceeet laptele, untul si ouale in punga. Si imi revin rapid.
„Si daca nu ma tine?”. Dupa care vad titlurile de-o schioapa in care ne bucuram de inca 50 de km de autostrada (de parca astea pe care le avem deja si le numim „autostrazi” ar fi pe bune).
„Si ce-o sa fie cu cei ramasi?”. Dupa care discut cu fotograful foarte ofuscat ca nu i-am comunicat lui direct ca pozele lui sunt de rahat si am avut tupeul sa spun direct sefilor lui.
„Am incredere ca?” Dupa care stau la coada la viza unde romanul incerca, asa cum stie el din strabuni si i-e imprimat in dezoxiribonucleic, sa fure nitel, sa pice nitel daca nu curge, sa orice dar sa fie cu putin mai mult, pe d’a moaca, usor si hai baga si’o bere sa mearga ca uns micu’.
Si imi dau cu traditionalismul asta rece peste ochi si-mi face bine si ma deschid si mai bine spre lume si spre hai odata, sa mergem.
Si e bine.
Cand am indoieli ies in strada traditionala si-mi revin.
Deabia astept.
Oricum ar fi sa fie, e o experienta. Si asta e drumul ce-am pohtit.
Revenind. Sa iti gandesti un bagaj de o saptamana, doua de concediu, hai, chiar trei, e cu totul si cu totul altceva decat sa-ti gandesti plecarea pentru luni de zile.
Descoperi lucruri interesante la care pana acum nu te-ai gandit. Si, cel mai important dintre toate, ca trebuie sa previzionezi orice s-ar putea intampla birocratic referitor la persoana ta. Care pana mai ieri avea o oarecare rutina. Si care acum preda stafeta nevestei, sotului, fratilor, copiilor. De gustibus si dupa caz. Constati absolut intamplator ca-ti expira cardurile la jumatatea perioadei in care tu esti plecat, ca rovigneta si asigurarile si ele trebuie schimbate, ca e bine sa dai o procura cuiva care sa te reprezinte in fata oricui: enel, engie, telekom, vodafone, anaf, fisc, banca etc. Si sa te reprezinte si sa fie vocea si mana ta la semnatura. Deci, musai, think about it, trebuie sa fie o persoana de incredere. In cine ai pe bune incredere? E posibil ca raspunsul la intrebarea asta sa nu il poti da asa de usor.
Si mai constati ca lucruri pe care pana acum le faceau cei din jur pentru tine (calcat, spalat, aspirat, cusut nasture, fermoar etc etc) va trebui sa le faci tu. Sa inveti sa le faci sau sa-ti aduci aminte de cum le faceai la un moment dat, intr-o oarecare indepartata viata care acum pare a altcuiva, nu a ta.
Si va trebui sa incetezi sa fii nazuros, sa fii pretentios, sa fii in multe feluri in care n-ai fost niciodata. Si e timpul sa le incerci acum.
Si sa iti incapa o viata de luni de zile in trolerul asta mic, chiar daca e cel mai mare, trolerul asta care pare din ce in ce mai mic pe masura ce te gandesti la plecare si D Day se apropie.
Totusi..pentru ca exista un totusi. Aceasta agitatie a ta cu tine are si partea buna: e buna tocmai pentru ca exista. La fel cum e rea pentru ca te agita, e la fel de buna pentru ca este. Mi-aduc aminte de o vorba citita pe nu stiu unde:”Ce sa fac, sa ma insor? Orice decizie ai lua, fiule, vei regreta la un moment dat”. In cazul asta, strict din punctul meu de vedere, orice gand ar fi, e de bine. E cu plus. e cu experienta. Nu regret nimic din ce-am facut, fie dulce, amar sau sarat.
Pana la urma, daca vrei, bine. Daca nu, nu.
Pana la urma nu te obliga nimeni. Trusssst in meee, just in meee: daca insa renunti, e posibil sa-ti ramana in tot restul zilelor pe care le vei mai avea o frumoasa intrebare la care fie vei tanji dupa un raspuns dar nu-l vei afla niciodata, fie ai un sistem de autoaparare atat de bun incat te vei minti (a cata oara?) spunandu-ti ceva care sa-ti cada tie bine, fie esti o fire simpla, cu bucurii simple, fara prea multe intrebari si deci intrebarea asta nici nu se iteste:
„Si daca totusi plecam, cum ar fi fost?”
(inceputurile: http://bit.ly/2PFMt3a)
