colega mea ioana s-a trezit. s-a trezit la metrou ca n-are nici un ban la ea. banii ramasesera in pantalonii de acasa. orgoliul, rusinea sau naiba stie ce au facut-o sa mearga pe jos pana la job.
anul trecut, in metrou, paris. dau sa intru printre bare. o frantuzoaica intre doua varste ma abordeaza detasat, zambind si ma roaga sa o las sa treaca impreuna cu mine pentru ca si-a uitat banii acasa. zambesc la randul meu si, pentru ca am mai multe bilete, introduc inca unul in aparat si o poftesc sa treaca. imi zambeste, trece. imi multumeste. intru si eu. o luam pe culoare diferite. metroul din paris, serpuitor si mare. raman intr-o intersectie de coridoare cu harta in mana. din directia opusa apare frantuzoaica mea. zambind ma intreaba daca ma poate ajuta cu ceva. zambind ii raspund ca nu. tocmai m-am lamurit.
“au revoir”
“au revoir”
ca c’est paris!
lucrurile simple si umane sunt atat de minunate.
