Ca sa te apuci sa iti dai cu parerea despre mancarea frantuzeasca, trebuie sa ai cel putin trei, patru stele Michelin la activ si numele tau sa se pronunte daca nu cu buzele tuguiate macar cu ele englezite.
Astfel incat voi lasa marile critici si constatari culinare pariziene celor care intr-adevar stiu si pot, sunt recunoscuti, au papila si penita.
Voi constata doar cum, carnivor exasperat in cele din urma de nelipsita iarba acompaniatoare de orice comanda pariziana, fie omleta, fie tocanita, fie ceafa, fie orez, fie orice, am esuat intr-un mic restaurant familial italienesc din tata’n fiu. Tata la bucatarie, fiul la servire. Acolo am aflat ca spagheta se serveste in mod necesar si fara echivoc cu paine si in nici un caz, ma che Santa Lucia fai?!, nu vei cere la pizza sos de tomate. Pentru ca jignesti tot arborele genealogic italian si doar cu greu vei fi iertat sau necatalogat american consumator de french fries.
Simturile imi saliveaza totusi dupa cafeluta de 3 euro de la prima cafenea intalnita in cale si bagheta aferenta, tot de acolo, cu branza sau sunca si chiar daca am kitul asta matinal prin orice boulangerie cu pretentii frantuzesti de Bucuresti, tot nu se compara cu frecatul timpului pe scaunel, la masuta, pe straduta pariziana, de la mama lu’ Tour Eiffel si tata lu’ Folies Bergere.
Si am sa mai remarc totusi cum patroana de carciuma de nu mai mult de 10 mese pline ochi la orele pranzului, plutea printre mese luand si aducand comenzi, turnand vinuri sau scriind note intr-o nebunie de viteza plutitoare si dementa, cu cele cincisprezece maini din dotare, asa de rapida, prompta si activa parea. Si cum apoi am aterizat intr-o carciumioara la sosea pe plaiuri balcano-carpato-danubiano-pontice si ne-a venit sa-l rapunem rapid pe ospatar dar cum suntem si ramanem prea prosti si cu bunul simt overloaded, am hotarat tot noi rusinati sa nu-i lasam nimic in plus la nota si asa umflata. Mai mai ca nu ne-a batut privirea ospatarului roman si iar atunci ni s-a facut dor de patroana carciumii de vis-a-vis de Moulin Rouge.
Asadar: daca nu esti cu scoici in cap si sos de capere, daca foie gras ti-a iesit pe nas, daca iarba nu-ti mai place langa omleta si nici salata nu-ti spune nimic, daca materia asta amorfa din farfurie care poate fi orice, de la melc la meduza, nu-ti surade, daca te-ai plictisit totusi de minunatele baghete cu miile de soiuri de branze si sutele de sunci, daca vrei sa simti si ceva sosuri aromate prin papile, daca iti doresti ceva sweet&spice sau poate sour fara teama de a gresi, intra la Paris in primul restaurant chinezesc/thailandez ce-ti iese in cale.
Zis si facut.
Si mancat.
La Baguettes Royales, a cote de Champs Elysees, deschis pana seara tarziu.
Simplu, bun, mult.
Cum place la roman.
Aromat, patruns, iute, hot.
Cum place la gust.
Servire rapida de chiar patronat: chinezul&chinezoiaca aferenta.
Trei guri flamande care au comandat pe rupte, tot ce le-a dat prin pohte, cu tot cu desert si berile aferente, cu o nota finala totala situata undeva intre 80-100 eur.
Cu o nota mare, lucrurile arata cam asa..
Aici galeria foto: https://goo.gl/photos/vKeDeMQR3W7UrKDJ7
